Aș fi putut să scriu în fiecare zi ce am făcut, ce am zis, ce am gândit, dar nu am mai avut puterea.
Doamne! Îți mulțumesc frumos și din tot sufletul că nu l-ai luat pe Ad!
A fost decizia mea, univocă, să îl las liber.
În schimb, Doamne, la-i luat pe tata... fie-i sufletul împăcat! Greșesc, nu e în schimb, nu e corect să gândesc așa. Așa a fost să fie... atât a avut viață. Nu a mai luptat să trăiască, pentru că nu mai era el așa cum a fost. Nu uit cum avea chipul senin și era din nou un om demn și sigur pe el, parcă ne transmitea de ”dincolo”... ce mai vreți? eu sunt mulțumit așa... cred că deja ajunsese lângă iubirea vieții lui, mama!
Și pentru că scriu, pentru că nu vreau să uit... prima reacție a lui Ad a fost să plece fără mine. Iar când s-a întors era foarte iritat și nemulțumit. Eu așteptam să preia răspunderea de a să fie bărbatul complet din viața mea. Boala lui nu mai conta... atâtea zile câte ar mai fi să aibă, așa cum am sperat din tot sufletul să fie, voiam să-l văd că devine stăpân pe situație și umărul meu de sprijin, sau, cum glumeam noi la început... ”ciomagul meu la bătrânețe”, iar el a înțeles că trebuie să mă mobilizeze tot pe mine! SĂ nu cumva să îi pun pe umeri răspunderea unei case, sau a unei familii... asta nu am putut niciodată să schimb la el.
Pe scurt: ”m-am săturat de tine! găsește-ți pe altul care să te suporte... du-te la psihiatru că ești nebună... poate nici nu mă mai întorc!”
Și pur și simplu i-am dus hainele la So acasă și i-am transmis că e LIBER.
Dar a trecut mai mult de 1 an de atunci și tot îl iubesc și îi duc de grijă. Doar eu.. el e liber.
Nu m-a înlocuit, dar nu a refuzat pe nimeni, dacă înțelegi ce spun.
A construit, cu tot ce avea, VISUL meu la Vama Veche. Mi l-a furat complet!
Am reușit să trec peste toate și să visez 3 zile cu el la VV, și să cer cu nesimțire să recunoască și dreptul meu la ce a făcut la VV.
Astea nu-s povești, sunt doar gânduri stranii pe care vreau să mi le recunosc mai târziu.
Sunt singurică de tot, Ad se poartă de parcă nu a fost niciodată bolnav. Am făcut dragoste de câte ori am putut să fim unul lângă altul, am mai fugit din când în când amândoi în lumea largă, așa cum ne place nouă și știu sigur că dacă aș trece peste penibilitatea de a socializa cu ai lui, m-aș putea duce peste el acasă la orice oră din zi sau din noapte. Ai zice că suntem adolescenți, dar în curând se fac 13 ani de când ne-am cunoscut. Recunosc că nu am puterea să renunț la el și să îmi refac viața. Cu toate păcatele și răutățile, indiferențele și nesimțirile lui Ad, cu toate diferențele de educație, vârstă, background, mediu social, dintre noi, rămâne prințul meu frumos, cu umeri largi și mâini calde, deși știu că de cele mai multe ori se poartă ca un escroc sentimental.
Cred că simte pentru mine ceea ce numim iubire, dar la cât e de egoist și căpos și mă face să sufăr, nu mai sunt sigură că mi-e bine să fiu iubită așa.
Știu că nu are cum să mă compare cu nici-o altă femeie pe lumea asta, că nimeni nu ar putea să facă pentru el ce am făcut eu, că nimeni nu i-ar fi alături nici de acum înainte, decât tot eu... bine că știu că ultimul control la care l-am dus (tot eu) a demonstrat că nu mai există urme de boală! ceea ce este minunat și în același timp, mă face să înțeleg mesajul divin astfel- Ad trăiește pentru că nu e cu mine.
Doamne, iartă-mă dacă gândesc greșit și ajută-mă să fiu om întreg și bun în continuare!
