Let it be!

Aș fi putut să scriu în fiecare zi ce am făcut, ce am zis, ce am gândit, dar nu am mai avut puterea.
Doamne! Îți mulțumesc frumos și din tot sufletul că nu l-ai luat pe Ad!

A fost decizia mea, univocă, să îl las liber.

În schimb, Doamne, la-i luat pe tata... fie-i sufletul împăcat! Greșesc, nu e în schimb, nu e corect să gândesc așa. Așa a fost să fie... atât a avut viață. Nu a mai luptat să trăiască, pentru că nu mai era el așa cum a fost. Nu uit cum avea chipul senin și era din nou un om demn și sigur pe el, parcă ne transmitea de ”dincolo”...  ce mai vreți? eu sunt mulțumit așa... cred că deja ajunsese lângă iubirea vieții lui, mama!

Și pentru că scriu, pentru că nu vreau să uit... prima reacție a lui Ad a fost să plece fără mine. Iar când s-a întors era foarte iritat și nemulțumit. Eu așteptam să preia răspunderea de a să fie bărbatul complet din viața mea. Boala lui nu mai conta... atâtea zile câte ar mai fi să aibă, așa cum am sperat din tot sufletul să fie, voiam să-l văd că devine stăpân pe situație și umărul meu de sprijin, sau, cum glumeam noi la început... ”ciomagul meu la bătrânețe”, iar el a înțeles că trebuie să mă mobilizeze tot pe mine! SĂ nu cumva să îi pun pe umeri răspunderea unei case, sau a unei familii... asta nu am putut niciodată să schimb la el.

Pe scurt: ”m-am săturat de tine! găsește-ți pe altul care să te suporte... du-te la psihiatru că ești nebună... poate nici nu mă mai întorc!”
 Și pur și simplu i-am dus hainele la So acasă și i-am transmis că e LIBER.

Dar a trecut mai mult de 1 an de atunci și tot îl iubesc și îi duc de grijă. Doar eu.. el e liber.
Nu m-a înlocuit, dar nu a refuzat pe nimeni, dacă înțelegi ce spun.

A construit, cu tot ce avea, VISUL meu la Vama Veche. Mi l-a furat complet!

Am reușit să trec peste toate și să visez 3 zile cu el la VV, și să cer cu nesimțire să recunoască și dreptul meu la ce a făcut la VV.

Astea nu-s povești, sunt doar gânduri stranii pe care vreau să mi le recunosc mai târziu.

Sunt singurică de tot, Ad se poartă de parcă nu a fost niciodată bolnav. Am făcut dragoste de câte ori am putut să fim unul lângă altul, am mai fugit din când în când amândoi în lumea largă, așa cum ne place nouă și știu sigur că dacă aș trece peste penibilitatea de a socializa cu ai lui, m-aș putea duce peste el acasă la orice oră din zi sau din noapte. Ai zice că suntem adolescenți, dar în curând se fac 13 ani de când ne-am cunoscut. Recunosc că nu am puterea să renunț la el și să îmi refac viața. Cu toate păcatele și răutățile, indiferențele și nesimțirile lui Ad, cu toate diferențele de educație, vârstă, background, mediu social, dintre noi, rămâne prințul meu frumos, cu umeri largi și mâini calde, deși știu că de cele mai multe ori se poartă ca un escroc sentimental.

Cred că simte pentru mine ceea ce numim iubire, dar la cât e de egoist și căpos și mă face să sufăr, nu mai sunt sigură că mi-e bine să fiu iubită așa.
Știu că nu are cum să mă compare cu nici-o altă femeie pe lumea asta, că nimeni nu ar putea să facă pentru el ce am făcut eu, că nimeni nu i-ar fi alături nici de acum înainte, decât tot eu... bine că știu că ultimul control la care l-am dus (tot eu) a demonstrat că nu mai există urme de boală! ceea ce este minunat și în același timp, mă face să înțeleg  mesajul divin astfel- Ad trăiește pentru că nu e cu mine.

Doamne, iartă-mă dacă gândesc greșit și ajută-mă să fiu om întreg și bun în continuare!

uite aşa...

El îmi spune Eva, eu aş putea să-i spun Adam, dar îi spun Adi... şi m-am gândit să scriu aici ce fac Ev şi Ad zilele astea...

Ieri am vrut să simtă că e soare!
Nu întotdeauna se plânge de ceva, dar ieri mi-a descris ce simte şi l-am ţinut de mână pentru că ştie că vreau să îi treaca orice rău, mergând cu cealaltă mână pe volan, până am ajuns acolo. E o terasă în afara oraşului de care el habar n-avea şi mi-a tot zis că "deh! Boierii se plimbă... ia uite pe unde umblii tu de ştii toate astea!"
Au ponei... decât o pereche... binenţeles că a trebuit să aflăm cine e ingrijitorul şi dacă ştie să îi dreseze. Are şi Ad 5 ponei, dar nu a apucat să se ocupe de ei ca să fie dresaţi şi nu are idei rele: ar putea să îi scoată la plimbare sau să ceară permis să îi ducă în Parc unde să îi plimbe pe copii, lângă căluşei şi tiribombe. Vorba lui: "trebuie să fac şi eu ceva. Nu pot să stau degeaba" . Mie mi-a venit ideea că poate aranjează în parcarea de la Mall sau alt hypermarket o chestie de genul ăsta.
Măi, şi ce cârnaţi de Pleşcoi am mâncat!!!!! Super! Nu credeam că mi-ar placea vreodată aşa ceva! Ducă-se orice regim! Când ţi-e foame, măcar să mănânci ceva puţin şi bun!

Mă ţine de mână. E caldă şi fermă strânsoarea lui.

Acasă nu ne-a mai trebuit nimic. E bun un ceai şi atât. Îmi place să îl mângâi şi el se alintă ca un motan: "flocoşeşte-mă!" şi chicoteşte.
Mi-e frică. Mi-e frică rău de tot! Vreau să mai stea! Scriu pentru că mi-e greu să povestesc cuiva şi nu vreau să uit nimic.

Am înţeles că tot ce simte este mult mai vast decât ceea ce îmi spune. Te rog, Doamne, numai nu îl lăsa să dispere!

Ştiu că So îşi doreşte cumva să controleze situaţia fartelui ei, dar mă îndoiesc că motivele sunt oneste. Ad mă învaţă să nu îi răspund şi să ignor cât pot de mult orice provocare, dar mă doare şi nu prea mă stăpânesc... adică răspund!

Planurile sunt multe şi nu o să cedez.
Am reuşit să îl scot aproape în fiecare sâmbătă şi duminică, şi aproape în fiecare seara vreau să stăm plecaţi până ne vine somn.

Miercuri plecasem spre est, să dăm ocol oraşului prin nord, unde sunt altfel de peisaje... pe drum începusem să povestesc de un copil care a rămas fără degetul mare de la picior, tăiat cu sapa de un coleg cu care se certase. Necazul era că de la accident nu au găsit bani să îi ia medicamente- un antibiotic şi un antiinflamator. Avea reţeta de la urgenţe, dar necompensată, ne-nimic. Medicul din sat nu voia să îi dea altă reţetă şi cerea şi cât nu face pe antibiotic. Ne-am decis brusc să ne ducem la copil. Am oprit la prima farmacie, am cumpărat şi ne-am întors în oraş. Copilul rănit era la vest de noi. Ce hârtoape sunt pe-acolo!!!!
Am ajuns la şcoală. Binenţeles că orele se terminaseră, dar ştiam cum îl cheamă pe copil şi am avut noroc să găsim femeia de serviciu- de fapt era bărbatul de serviciu- care ne-a condus până la casa copilului.
Ad s-a dat jos din maşină, s-a dus în curte şi i-a dat ce-i adusesem.
Ne-am îndepărtat şi imediat a început să lăcrimeze: "după ce că îmi părea rău de el din ce îmi spusesei, îl mai şi văzui... aşa mic şi blând, speriat şi îndurerat... of!"

Nu am luat-o direct spre casă, am zis că mai cutreierăm şi ne întoarcem pe altă parte ... dacă nu ar fi drumurile aşa nenorocite, tare furmos ar fi pe dealurile alea! Dar şi oamenii sunt de vină! Nu cultivă nimic pe arii întregi şi nici animale la pascut nu au... le cade casa pe ei dar au maşini, care sunt hărtănite de la atâtea drumuri amărâte. Poate au nevoie că or pleca din sat să muncească la 20-30 km, la oraş.

Îi place lui Ad şi îmi place şi mie să cutreier. Mi-ar placea să fim mai tineri şi mai sănătoşi ca să plecăm cu rucsacurile pe umăr, nu cu maşina. Am făcut în nici 6 ani aproape 160 000 km. Şi nu ma voi opri! E bucuria noastră să vedem, măcar din maşină, cât mai multe.

Am luat un pui la rotisor şi ne-am dus la mine acasă să ne uităm la Cârcotaşi... aşa că am ajuns dincolo dupa ora 23,00 adică fără să mai avem ocazia să ne mai parlamentăm cu restul familiei lui. Adică am adormit lnisţtiţi.

Până la urmă, ce trebuie să ştie lumea ce ne place nouă să facem?!?!?!

E sufleţelul meu, e prinţul meu frumos, curajos şi bun!
Mă înţelege cineva?